Veacul ruinei A-ncărunţit domniţa de-al ei tată-nchisă-n turn înalt, Voinicul nu mai vine, căci gârbov e-acum, Iar vânt din Miază-Noapte aduce-n suflet lacrima. Vântul greu... Acvilon. Poveşti s-au născut şi-n poveste-au murit În lumea de basm nimic nu mai-e etern. Moartă-i Cosânzeana, morţi sunt şi zmeii Iar codrul e gri şi tern. Un singur loc cu nimic nu-i schimbat, E-aşa cum a fost, cu pământul făcut Valea plângerii - tristul tărâm De timp şi de oameni temut. Izvor de ruină şi dor blestemat, Melancolia aici domneşte în veci Sufletul-ţi plânge – amintirile-ţi mor Prin valea mâhnită de treci. De lăcrimezi crezând că e gata Povestea basmelor care-au murit, Nimic şi nimeni nu-i mort pe vecie – Revine la viaţă când e povestit.