Nirwana Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, Nici sâmburul luminii de viață dătător, Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna, Căci unul erau toate și totul era una; Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi: Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii Și din noian de ape puteri au dat scânteii, El zeilor dă suflet și lumii fericire, El este-al omenimei isvor de mântuire: Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i, El este moartea morții și învierea vieții! Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei, Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei, În vuietul de vânturi auzit-am a lui mers Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers, Și tot pe lâng-acestea cerșesc înc-un adaos: Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos! Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă, Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă, S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă, Puteri să puie-n brațul ce-ar sta să mă ucidă, Ș-acela dintre oameni devină cel întâi Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi. Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, Pân' ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec, Că-n orice om din lume un dușman mi se naște, C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște, Că chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o, Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o - Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor... Poate-oi uita durerea-mi și voi putea sa mor. Străin și făr' de lege de voi muri - atunce Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce, Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă, Ce-o să amuțe cânii, ca inima-mi s-o rumpă, Iar celuia cu pietre mă va izbi în față, Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață! Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc. Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec, Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec, Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă! 08 Nirwana In times when there was no death, nor such that never dies, Nor yet that grain of glimmer from which all life does rise, There was no now, nor morrow, nor yesterday or evermore, As one was all in being and all were but one core; In times when th’Earth, the welkin, the heavens, worlds beseen, All thronged to fill the ranks of that which has never been, Then You alone existed, that I must pause and wonder: Who is that god in praise of whom all our hearts bow under? Alone he stood as godhood before the gods’ prime source And from colossal waters he kindled spark to life force, He gives the gods their spirit and blessing to the world Of humankind’s redemption he is the fount unfurled: So raise your sunken spirits! And offer him affection, He is the death of dying and life’s own resurrection! To me he gave my eyesight, that I can see the day, And then he brimmed my bosom with mercy’s wondrous way, The soughing of yon breezes revealed to me his stride In voices borne by singing, his soothing rhyming sighed, Along with all these wonders, I beg for one more favour: That he allow my passing, eternal rest to savour! That he should lay a curse on the wight that gives me quarter That he should bless the villain that pulls my fetters tauter, That he should lend his ear to tongues that me would slender, Endow the arm with strength that would be my living’s render, And he of all the living should rank above the best Who takes away the headstone that guards my place of rest. Rejected by all peers, that I should cart my load, Until my eyes grow barren for tears that have flowed, That every human breathing is wont to be my foe, That no more can I muster the wit myself to know, That anguish and dejection have turned my sense to stone That I can curse my mother, I’ve loved her to the bone – When love and cruellest hatred seem one unto my eye… Then might my anguish wither and I be free to die. An outcast and an outlaw, if thus my end I meet My miserable body be thrown into the street, And he, my blessed Father, pray give him precious crown Who sets his dogs upon me, my heart to tear down, And he who hurls his hard stones, aimed at my very gaze Be merciful, my Master, and give him endless days! ’Tis only thus, my Father, that I can bring you praise For giving me the fortune to wend my worldly ways. To ask for all your favours, I bend no knee or brow, To hatred and to curses I’d urge you turn you prow, That I should feel your breathing my breathing stifling taut And in th’eternal dimming, I dwindle down to nought.